A trecut ceva timp de cand am luat ultima data calea unei etapa de "coasta", dar pana la urma nu m-am putut abtine si, animat si de numarul "mai ok" de concurenti aflati la start (adica sub 60, ca nu as fi avut rabdare sa asist iarasi la un Rasnov 2007. Niciodata!), m-am dus pana la Sfantu Gheorghe. Ultima mea prezenta pe traseul acela a fost una pe care n-am s-o uit prea repede. Dar asta e alta poveste...
    Am fost foarte placut suprins de calitatea traseului. Il stiam ceva mai "gaurit", dar se pare ca organizatorii s-au pus serios pe treaba. Asta a fost demonstrata si de glisierele de protectie amenajate special pentru aceasta ocazie. Am asteptat ani buni intrarea cursei de la Sugas in campionatul de coasta, dar iata ca a meritat! cel putin din punctul de vedere al eforturilor organizatorului, pentru ca restul... e ceva mai complex.
     Desi verdele crud care te infasoara in aroma lui inconfundabila imediat ce iesi din linistitul municipiu covasnean Sfantu Gheorghe si te indrepti spre Sugas Bai este de un pitoresc incoruptibil - chiar si pentru masinile de curse care au intesat atmosfera timp de cel putin trei zile -, nu poti sa nu nutresti un sentiment de parere de rau. Gandul mi-a zburat imediat la traseul de coasta de la Balvanyos. Aia era, intr-adevar, o cursa adevarata! Culmea e ca traseul de la Sugas se preteaza mult mai bine conceptiei occidentale de "hill climbing". Traseele din Anglia, spre exemplu, sunt asemantoare cursei de la Sugas. Foarte scurte si lipsite de viraje prea stranse. OK, o sa ziceti ca una e sa "nu prea fie" viraje stransa, si cu totul alta e sa nu existe absolut nici unul, dar, pana la urma, traseul e acelasi pentru toti.
     Imediat ce am ajuns, duminica dimineata, am observat ca erau amenajate cosuri speciale de gunoi langa parcul de service. Dar erau varsate si toata mizeria era imprestiata pe iarba, la 3 metri de concurenti. Care n-aveau timp de asa ceva... . Asta nu mi-a placut. Oamenii, in schimb, au fost foarte deschisi si comunicativi. Atat de comunicativi, incat un reprezentant FRAS care va ramane nenumit ne-a recomandat sa luam calea padurii pentru a ajunge pe traseu. Am urmat, insa, mai degraba asfaltul si am ajuns relativ repede la comisarul de traseu cu numarul 2. Era un viraj de dreapta care initial parea facil, dar apoi strangea destul de "tricky". Asta, coroborat cu niste denivelari chiar in zona de franare, ne-au determinat sa ne oprim acolo. Exteriorul era securizat foarte bine cu o glisiera noua si pneuri uzate. Am zambit. "Nice touch!" Dincolo de glisiera era un rau. si la vreo 10 metri de rau, padurea. Ne-am gandit sa ne ducem acolo, in padure, ca sa urmarim virajul dintr-o pozitie sigura. Zis si facut. Evident, la prima urcare a oficialilor s-a constatat ca nu sta bine lumea pe traseu. Nu au oprit ca sa poarte un dialog, ci au trecut si au dat ordin prin statie sa fie mutata toata lumea. Si brusc, langa noi, in padure, s-a aglomerat. Expresie mult mai suculenta in engleza... "it became rather crowded".
    Cel mai tare si mai tare ma agita (si nu e bine ca ma agit, stiu!), faptul ca atunci cand ar trebui sa fie duri si sa puna spectatorii la punct, n-o fac! Nici gand, dom'le! 
    Argumentul comisarului la toata sandramaua? Ca ar trebui sa fim multumiti ca suntem printre privilegiatii care asista la asa un spectacol: "'afara' se si plateste ca sa intri pe traseu, da?", explica el muscand din sandwich! N-am mai stat sa-i explicam ca "afara" comisarii de traseu sunt voluntari care vin doar ca sa fie prezenti la curse. Din pasiune. Si ca platesti ca sa stai civilizat pe scaun, esti informat referitor la ce se intampla si vezi si spectacol. La noi, nu. La toate astea. NU!
    In sfarsit, incepe cursa! Inca de la inceput ni s-a dovedit ca aveam dreptate cu virajul pe care l-am ales. Vreo 2 piloti rateaza total... era sa zic "punctul de franare", dar cred ca mai corect e sa ma opresc dupa "rateaza total". Oricum, au scapat cu bine. Intre ei, britanicul James Emmet, pe care il vedeam pentru a doua oara, dar ale carui rezultate il recomandau pentru treceri mai "curate". In cele din urma se produce inevitabilul. Dar nu-i de la cine te astepti, ci de la cine se intampla sa fie. Saxo argintiu. Numarul 21. scrie mare "Andronache". Nu-l cunosc. Loveste masina de parapet. The end. Dar stai! Nu e "the end"! Vine toata lumea la fata locului. Girofaruri, platforma, POMPIERII (!!!). Frumos. Le-a pasat si s-au agitat. Bravo lor... noi, cuminti, inapoi in padure!
    Trecem peste, ca iar imi creste tensiunea aiurea. Concurentii s-au miscat repede si, desi au fost 6 urcari in loc de cele 5 deja clasice, lucrurile erau gata pana in ora 14:30. Impresionant! Asa da! Pana la urma se poate!
    La final, cum coboram noi catinel spre masina cu care am venit, auzim de la un oficial din statie un apel. "A ajuns prin voia Domnului (nu se specifica care Domn) in sfarsit si concurentul 421. Dati drumu' la gratar, baieti!". Frumos... foarte, foarte frumos!
    Evident, nimeni nu stia nimic referitor la clasamente si la timpi. Puteai intreba pe oricine. "Nu se stie, Gicule! Daca nu se stie... vrei sa te mint?". Oricum, respect maxim pentru trasele si acuratetea (nu doar in pilotaj) ale lui Puiu Rusu.
    Pe scurt, despre cursa si coasta in general: ne aflam in prezenta aceluiasi management de imagine cel putin defectuos. Oficialii erau mai degraba plictisiti decat angrenati in eveniment, pilotii -mai putin cativa-, au o atitudine de doi lei vechi (spre exemplu, daca faci prostia sa ii aplauzi la coborare ei in loc sa faca un semn de multumire, accelereaza si se uita in alta parte... ca doar deh... sunt vedete deja!) si asa mai departe. Va dura mult pana ma mai duc la o alta coasta. Asta e concluzia unei zile care totusi a fost salvata de amicul Mircea. Bun baiat! Cum stie el exact sa-ti dicteze drumul pana acasa! Ati ajuns la destinatie!

Foto: Luci S.